Whiplash (2014): educația cu biciul și “Good job”

Regie: Damien Chazelle

Distribuție: Miles Teller; J.K. Simmons

La ce vârstă avea Damien Chazelle când a regizat filmul ăsta, putem să spunem lejer că și-a prezentat lucrarea la bac. La doar 29 de ani, Chazelle, strângea primele nominalizări la Oscar, fiind oricum cel mai tânăr regizor care a pus mana pe acest premiu, dar asta pentru La La Land (2016).

Ne întoarcem la film. Whiplash este un film indie care a fost prima dată difuzat la Sundance Film Festival în 2014, avându-i protagoniști pe Andrew Neyman (Miles Teller) și Terence Fletcher (J.K. Simmons). Cu toate că Simmons ne-a bucurat copilăria cu rolul lui în Spider-Man ca Jonah Jameson, americanul a decis că trebuie să arate ce poate să facă în fața unei camere de filmat (nu a câștigat atât de mulți bani precum Kim Kardashian în fața unei camere de filmat, dar totuși…) și a plecat acasă cu premiul Oscar pentru rolul ăsta.

Filmul debutează cu prezentarea lui Andrew Neyman, un tânăr toboșar ce aspiră să devină din ce în ce mai virtuoz, student al Conservatorului Shaffer din New York. Printr-o minune este “cerut” pentru niște probe de către Terence Fletcher, unul dintre cei mai renumiți profesori din facultate. Reputația lui Fletcher nu era împărtășită pe holurile facultății, dar cert este că imaginea acestuia era de mogul al muzicii jazz și blues. Toată lumea voia să fie în clasa lui, toți îl voiau pe post de profesor. Când Neyman ajunge la repetițiile trupei lui Fletcher, începe adevărata acțiune a filmului. Fletcher începe să îl jignească, lovească și umilească pe tânărul Andrew în toate formele posibile. Ajunge să țipe, să îl faca să repete părți din diferite piese de mai multe ori, chiar și până când mâinile lui Andrew încep să sângereze. Cu toate astea, Andrew nu se lasă și se ambiționează să îi arate lui Fletcher că poate să facă față oricărui tratament din partea acestuia.

Totul se termină cu o cădere în hău a ambilor. Andrew ajunge să se recupereze după un accident rutier și Fletcher e dat afară de la facultate pentru abuzurile la care își supunea studenții.

Acțiunea e cursivă, lejer de urmărit, te captivează și e greu să te plictisești, dar acest fapt o să îl las la latitudinea oricui dorește să vadă filmul. Altceva e ceea ce contează.

Ideea principală este legată de o autoritate pe care Fletcher și-o impune. O autoritate confundată cu respect și o autoritate ce nu e contestată de nimeni din clasa lui. Pare ca un Goliat, dar fără nicun David la instrumente. De aici pleacă ascensiunea lui Andrew. Se întrece pe sine însuși, se zbate să ajungă acolo unde dorea Fletcher, în pofida abuzurilor. Ajunge chiar el să abuzeze și să își sacrifice părți din propria-i viață. Ajunge un mini-Fletcher, dar oglindit spre sine.

După ce fiecare personaj cade văzând cu ochii într-o prăpastie fără sfârșit (Andrew ajunge în spital și Fletcher e dat afară de la facultate), are loc un dialog de reconciliere. Andrew se duce în barul prin care Fletcher își dirija o trupa mică de jazz și blues pentru un ban în plus, iar acolo este dezvaluită întreaga filozofie a fostului profesor. "There are no two words in the English language more harmful than 'good job'." îi spune el lui Andrew. Acum vine întrebarea ce se naște din filozofia lui Fletcher. Chiar există posibilitatea să creezi excepționalul în orice, supunându-l la un chin constant? Merită să sacrifici o grămadă de oameni care nu pot îndura modul în care te porți cu ei doar ca să creezi ceva dincolo de extraordinar, singurul om ce este motivat de chinul prin care trece? Asta e singura posibilitate prin care poți să ajungi la o asemenea performanță?

În acel dialog se naște și topicul disputei din zilele noastre: trebuie ca toți să fie încurajați mereu și să li se spună că au făcut o treabă bună („A good job”) pentru că e politically correct? Sau merită să descurajezi neserioșii și oamenii slabii pentru a revela doar excepționalul unic ce și-a atins desăvârșirea prin chinurile acestei faceri?

În cazul în care vreți să aflați răspunsul... Vizionare placută!