Cinematografia: între filmele indie și blockbusterul de milioane

De prea mult timp a început și continuă o dezbatere ce cred că o să prindă suta de ani, între filmul indie și filmul de milioane de dolari. În primul rând să elucidăm misterul pentru cine nu știe, termenul de indie vine de la independent și nu de la indian. Independent pentru că nu este produs de nicio casă mare de producție de film (cam orice nu e concentrat în Hollywood). Ca niște fun fact de istorie, a existat un cartel început prin 1908 parcă, din care făceau parte toate casele mari de producție. Cum economia e de piață, iar deformarea pieței e ușor ilegală, băieții ăia și-au luat niște amenzi usturătoare prin 1912 și 1915 dacă îmi aduc bine aminte.

Ei bine, nu despre asta e vorba aici, ci de ceea ce se dezbate de pe vremea aia de la 1900 toamna: dacă filmele indie sunt adevărata parte artistică a cinematografiei, iar blockbusterele au rămas distracția de bâlci de altădată. Pentru asta ne întoarcem tot în istorie și aflăm că de fapt, filmul indie cam asta era, o formă de artă ce nu intră în canoanele de producție a marilor companii cinematografice. În timp ce la marile case de producție trebuia să urmezi un tipar care vinde și care aduce mai mulți oameni la cinema, de toate felurile și vârstele, filmul indie o luase puțin pe ideea de avangardă cinematografică. Indie se voia mai puțin pretențios din punctul de vedere al exploziilor și al spectacolului oferit de efectele speciale (care au fost scumpe mereu pentru că și ele au evoluat cu timpul și tehnologia), dar mai atent la modul în care narațiunea era creată, compoziția imaginii era artistic construită, iar actorii aveau sarcina de a te face să empatizezi cât mai mult cu un personaj mai complex decât cel pe care îl găseai în filmele pe care acum le numim „comerciale”. Pe scurt, producătorii de filme indie nu văd cinematografia ca pe o afacere din care să le iasă profit și fac pelicule pentru a fi „gustate” de cât mai mulți oameni, ci încearcă să promoveze arta cinematografică din toate punctele de vedere, mai ales al experimentării artistice a tuturor celor implicați (regizori, scenariști, actori, etc.).

După toată polologhia de mai sus ați crede că am deja o concluzie pe care vreau să o trasez, nu? Filmele indie sunt alea mișto din care te alegi cu ceva artistic, pe când din celelalte te alegi cu niște explozii spectaculoase alăturate de prim-planuri generoase cu posteriorul lui Megan Fox în timp ce niște copii se bâțâie pe scaunele din spatele tău din cinematograf și îți mai trag câte un șut în spătar făcându-te să te simți ca la un film 4D. Nu aici voiam să ajung. Nici pe departe.

Ceea ce voiam să spun e că filmul bun trebuie urmărit că o vulpe energică ce se ascunde din bătaia puștii. Sunt filme ce nu au nevoie de bani mulți pentru a fi făcute și reprezintă experimente artistice ce ies bine („Reservoir dogs”; „Requiem for a Dream”; „Memento”, etc.), dar care te țin pe scaun sau îți demonstrează puterea cinematografiei mai mult prin măiestria regizorală sau modul în care este scris scenariul. Alte filme au nevoie de sume colosale de bani pentru a fi pe ecran deoarece sunt prea îndrăznețe din punctul de vedere al mărimii. Poate ai nevoie de secvențe de război intense („Saving Private Ryan”), poate ai nevoie de ditamai platoul făcut în aer liber, chiar în locul evocării acțiunii alături de echipamente performante și multă recuzită („Dunkirk”) sau poate ai nevoie de efecte speciale și platouri mari cu mulți figuranți și o grămadă de unghiuri de filmare a acțiunii („Dark Knight Rises”), iar nimic din toate astea nu implică faptul că filmul o să fie de proastă calitate artistică. Depinde doar ce se dorește de la acel film, cine îl conduce (ce regizor), ce vrea să demonstreze cu el și cum vrea să îl impună.

Ei bine, așa cum ați ghicit, filmele de la marile case de producție ajung cel mai ușor în cinematografe (și alea trebuie să facă bani până la urmă), iar cele indie au premierele chiar la festivaluri de film, unele neajungând niciodată în cinematografe, iar dacă o fac sunt promovate puțin timp deoarece nu fac profit pentru toată lumea. Dar aici nu e vorba despre cine face bani mai mulți sau mai puțini, ci de ce vezi tu, spectatorul. Trebuie să vezi filme bune, nu? Că de asta de afli aici. Trebuie să vezi adevărata manifestație a artei cinematografice, dar să te bucuri și de ultimele tehnici de filmare (indiferent de cât de scumpe sunt ele).

Concluzia e că indiferent de banii folosiți pentru un film, oamenii ce îl fac și pretențiozitatea lor în a trata arta cinematografică primează. Contează setea ta de film și curiozitatea de a explora universuri noi (chit că e vorba de tehnologii noi folosite în film sau de formule de construire a scenariilor pe care nu le-ai mai văzut). Contează să te îndrăgostești de filme.

Am scris asta ca un fel de statement. Aici o să postez filme din ambele categorii, dar care merită din plin aprecierea oricui sau măcar o satisfacere a curiozității personale. Ca un sfat pentru toți: filmul nu te așteaptă la cinema, ci se caută peste tot.